Oricât de ciudată găsiți această comparație, exact așa simt. Să vedeți! Acum mai mulți ani, am luat cina într-un local, pe întuneric total. Nu puteai vedea nimic, dar absolut nimic.
‘Dining in the dark’ este conceptul, restaurant în care lucrează exclusiv nevăzători. Și am experimentat și noi cum este să nu vezi absolut nimic.
Existau 4 variante de meniu ce puteau fi servite dar noi am ales meniul surpriză, pentru că sunt sigură că pot să recunosc ușor tot ce mănânc. Eu nu am nevoie să văd ca să știu ce mânânc, că doar nu mănânc cu ochii. P., nici atât. Mda, cum să nu!
Când ajungem acolo, ni se mai explică o dată conceptul, respectiv va fi complet întuneric, felurile de mâncare sunt obișnuite, alimente comune, numai că, fără văz vi se va părea dificil să știti ce mâncați. Nu aveți voie cu telefon, nu este niciun crâmpei de lumină, adică întuneric beznă.
Și atunci mi-am pierdut orice simț. Adică, fără văz toate simțurile mele s-au anihilat. Nu mai aveam nic miros, nici echilibru parcă, nici auz. Am fost convinsă vreo jumătate de cină că P. este în fața mea, cum mi se părea firesc, nu mi-am dat seama că vorbește din lateralul meu, atât de dezorientată eram.
A venit aperitivul, în afară de porumb nu am ghicit nimic deși erau feluri foarte cunoscute și consumate de noi. Dar fără să le vedem, creierul nostru a rămas blocat.
La felul principam am căzut amândoi de acord că mâncăm vită când de fapt era file de cod.
Nici măcar arhicunoscuta negresă de la desert nu am recunoscut-o, păi dacă nu i-am văzut culoarea de unde să știm că e negresă? :))
Deci pe scurt, am mâncat bine dar nu ne-am săturat deloc de debusolați ce am fost.
Eeeei, și acum legătura cu online-ul meu. Fix așa mă simt de când interacționez cu oamenii numai în online. Adică da, treaba se face, sarcinile se împart dar pffff, nevoia nu se satisface.
Chiar circula o gluma zilele acestea cum că cu această ocazie ne-am dat seama câte întâniri puteau fi de fapt un simplu e-mail. Și că ce eficienți vom fi de acum încolo. Doamne ferește! O fi mai eficient dar suntem oameni nu roboți. Te duci la o întâlnire să cunoști un om, să vezi o emoție, să faci un small talk și sper din toată inima ca aceste lucruri să nu se schimbe niciodată.
Adică eu sper să învățăm din această pandemie că niciodată online-ul nu va fi mai cool decât viața reală. Și că ar fi foarte trist să ne mutăm toată viața acolo.
Și da, și eu sunt ancorată în online, știu să folosesc o platformă de întâliniri online dar nu m-aș întâlni niciodată online cu cineva dacă există posibilitatea să beau o cafea la o terasă pe Lipscani.
Da, detaliile de business le stabilim cel mai probabil ulterior pe e-mail dar nu de aia te întâlnești față în față. Ci ca să vezi ce personalitate faină am, ce simpatică sunt, ce glume știu să fac și ce relații de durată știu să stabilesc :))
Ne întâlnim să punem mâna unul pe altul (mamăăă, cum sună asta :))) nu doar să vindem și să cumpărăm.
Deci și mai pe scurt, această pandemie m-a învățat că aș putea trăi fără online dar niciodată fără offline.
Photo by Alexandra Gorn on Unsplash
Anca Arau
Leave a Comment