Ziua când cu doi e mai ușor decât cu unul

Atâtea articole am scris despre ei doi. Cum se înțeleg sau nu. Cum se iubesc sau se-nfurie unul pe altul. Cum se acuză sau se apară reciproc. Cum vor amândoi același lucru. 

Am povestit, așadar că e mai greu cu doi. E mai greu să ieși din casă. Punct. E mai greu să te împarți. E mai multă muncă și mai puțin timp.

Și cam de fiecare dată am scris cum că mi se pare că pentru ei e mai bine în doi. Au nevoie unul de altul. Se caută mereu. Radu îl apără pe Tudor și suferă pentru fiecare suferință a lui (neprovocată de el, desigur).

Nu am avut niciodată vreun dubiu că lor le e bine, în doi. Și toate articolele de până acum, cu exemple clare din viața noastră de zi cu zi, au sintetizat acest aspect.

Și tot mereu am spus, chiar dacă cu ton glumeț, că pentru noi, părinții lor e mai greu cu doi decât cu unul.

Au programe diferite, personalități opuse, răbdare limitată, nevoie de atenție sporită, prieteni diferiți și alte jocuri preferate .

Între Radu și Tudor este o diferență de aproape 4 ani. Radu are acum 6 ani și 5 luni iar Tudor 2 ani și 7 luni.

Cu siguranță, că dacă ne-am fi ”limitat” la Radu, în ultimii doi ne-ar fost ușor. Am fi fost mai odihniți. Am fi avut mai mult timp pentru noi.

Radu stă la grădiniță de la 9 la 5, se îmbracă, se spală și mănâncă singur. Se uită la desene. Duce altfel virozele, care sunt mult mai puține, oricum. Stă în scaunul auto cât trebuie. Un lego mare îl ține ocupat și 6 ore.

În scenariul ”doar Radu” pot sta la baie cât doresc, îmi pot bea toată cafeaua dimineață, ba chiar pot să și scriu ceva. Ar fi o singură rutină de somn. Ar fi dorințele unui singur copil, îndeplinite de doi adulți.

Aș putea merge și la sală dacă vreau, cât el este la locul de joacă, de lângă. Dar nu vreau :))

Deci niciodată nu m-am aruncat la vorbe mari: ”Băi, ce ușor e cu doi”. Am zis mereu ” E bine pentru ei, dar mai greu pentru noi” 

Până azi. De azi constat tot mai des și îi spun mereu lui P. că adesea, începe să mi se pară mai ușor cu doi copii decât cu unul. 

Constat asta, când îi văd mergând voios, pe stradă, în fața noastră ținându-se de mână. Noi, trei pași mai în spate, vorbim de ale noastre.

Sau, când preț de 15 minute se joacă la Radu în cameră. În tot timpul ăsta, noi, părinții lor, stăm amândoi la bucătărie. Și povestim ca-ntre adulți. De azi, momentele acestea sunt din ce în ce mai dese. 

Este mai ușor (din punct de vedere acceptare a copilului) să ieșim doar noi doi în oraș. Este mai greu, desigur să lași doi copii în grija cuiva, dar din punct de vedere acceptare din partea copilului este mai ușor. Tudor ne lasă să plecăm dacă știe că Radu rămâne acasa, Radu se consolează cu același gând.

Decât să fac un drum cu mașina doar cu Tudor, prefer de un milion de ori să fie și Radu cu mine. Îi dă apa, îl ține de vorbă, îi povestește, îl întreabă unde vrea să călătorească. Eu conduc liniștită, că-n mașină Tudor e în grija lui Radu.

Dar dintre toate situațiile, am știut sigur că de acum și pe măsură ce cresc e mai ușor cu doi decât cu unul, când, într-o după amiază de weekend, în care eram singură cu amîndoi acasă, m-am suprins dorindu-mi cu voce tare, în fața lui Radu:

-De-abia aștept să se trezească odată Tudor să vă jucaaaați împreună!

Adică, în traducere:

-Să mi te ia de pe capul meu :)).

Păi credeți că dacă avem un singur copil, îmi doream, vreodată, ca doar după doar o oră de somn să se trezească? Doamne-ferește! Și 3 ore de somn mi se păreau insuficiente.

Deci, părinți cu mai mulți copii, hang in there, zile senine vin, zic eu! Pentru voi.

Ia uitați ce liniștită îmi beau iar cafeaua acum. De-abia în poză am observat că Radu e cu fundul pe fața lui Tudor. Și asta pentru că cerusem telefonul să văd dacă am ieșit bine, în poză, nu de alta 🙂

Ziua când cu doi copii e mai ușor decât cu unul, se repetă din ce în ce mai des!