S-au făcut floriceeeeleeee? strigă primul copil de pe canapea, cu ochii la aventurile lui Mr. Bean, în galeria de artă.
Aproape, răspund eu. Le pun în 2 castroane, da?
Veeeezi să fie la fel!!! strigă și al doilea copil.
Da, da, pun la fel!
Deci, maaaami, egal și sare-n amândouă, da? întârește ideea, din nou, Radu.
Nici n-aș îndrăzni altfel. Că nu am doi copii de ieri, de azi.
Iau castroane la fel și mă apuc să le umplu, alternativ și cu atenție cu floricele – câteodată sunt în stare să și număr boabele de popcorn, numai ca să fie la fel….că și dacă nu le număr eu, sunt șanse mari să le numere ei :))
Fraternitate. Egalitate.
Cred că nu există pe lumea asta om, care să pună mai mult preț pe egalitate, decât un părinte de doi copii.
Și cât de importantă este ea în viața de familie cu mai mulți copii. Cât de ușor poți tulbura liniștea, dacă nu te asiguri că totul este egal.
Dacă unui copil îi dai 3 mandarine, ar fi o greșeală de super începător ca celuilalt să îi aduci în farfurie doar 2. O greșeală greu de reparat adică.
Viața cu doi copii te învață atâtea….
Deci, mereu egal, dacă nu vrei să te îneci la mal.
Zilele trecute, merg cu Tudor la gară, să-l așteptăm pe Radu, care venea din tabără. Ne întânim, ne reunim, urcăm în mașină. Și, având în vedere că nu-l mai văzusem de câteva zile, încep să-l întreb cum a fost, ce făcut. Iar Radu îmi zice să-i pun eu multe, multe întrebări și el să răspundă.
Și continui:
Deci, ți-a plăcut să schiezi? Cu care costum te-ai îmbrăcat mai des? Ce ai mâncat? Ce…
și intervine Tudor, vădit supărat.
Hai, gata, acum întreabă-mă pe mine!
Păi stai că pe Radu îl întreb că nu l-am mai văzut de o săptămână. Îl întreb de tabără.
Nu, nu e corect. Fiecare o întrebare. Dar acum trebuie să mă întrebi pe mine 3 întrebări și după aia, fiecare câte o întrebare, pe rând.
Deci, Radu în tren ce ați făcut?
Tudor, tu cu cine te-ai jucat azi la grădiniță?
Radu, ți-a plăcut să schiezi?
Tudor, ți-a plăcut friptura la grădi azi?
Radu, ți-ai făcut prieteni?
Tudor, cum ți s-a părut să dormi fără Radu?
😯 Și-n timp ce puneam o întrebare unui copil, nici măcar nu ascultam răspunsul că mă gândeam ce să-l întreb pe fra’su, să fie o întrebare de același calibru. Să fie egalitate și la numărul de întrebări și la gradul de dificultate :))
Ajungem acasă. Parcăm mașina, coborâm, ajungem în fața blocului.
Și de aici începe iar cursa egalității.
Dacă unul deschide ușa de la intrare, celălalt cheamă liftul și tot așa alternativ până la deschisul ușii casei noastre. Nu vă zic de câte ori nu ne-am plimbat cu liftul mai mult decât ne era necesar, pentru că nu ieșeau acțiunile egale :))
Și apoi, vine P. și începe el cu întrebările din tabără, mai ales că Radu era foarte dornic să răspundă. Dar nu putea de Tudor căruia nu i se părea corect, evident. Și să facă iar o întrebare cu o întrebare.
Și tot așa până-n zilele noastre.
Leave a Comment