Presiunea de ne crește copiii după cum îi cresc alții

Sper să nu fiu înțeleasă greșit dar jur că mi se pare că adesea suntem tentați să aplicăm metode și modele de parenting doar pentru că am văzut la alții.

Fără să ținem cont o clipă de aspirațiile, dorințele, felul de a fi și specificul familiei noastre.

Fără să ținem cont că suntem atât de diferiți.

Fără să ținem cont că ce a fost mai bine pentru o mamă, poate însemna cea mai proastă soluție pentru alta.

Fără să conștientizăm că fiecare își dorește altceva de la viață, înainte sau după copii, că fiecare mamă are un alt sistem de valori la care se raportează.

Fără să ne gândim o clipă că fericirea unei mame poate însemna o dezamăgire profundă pentru alta.


Când zâmbetul și fericirea copilul ar trebui să fie un barometru suficient că facem bine ceea ce facem, schimbăm macazul și o luăm pe alt drum, doar pentru că am văzut în altă parte că alții fac mai bine.

Ba ne și învinovățim, că până acum am făcut atâtea greșeli. Apoi poate apărea frustrarea, apoi neputința, apoi sentimentul de eșec.

Trăim într-o eră digitală, unde informația abundă. Și desigur că suntem recunoscători pentru asta- că există atâta informație, gratuită, ușor accesibilă. Numai că vremurile acestea vin la pachet cu ”alții fac mai bine decât mine”.

Pentru că, acum știm ce fac alții. Ba chiar știm mai bine ce fac ori ce vor alții decât ce vrem, facem ori simțim noi.

Și da, simțim presiunea de a ne crește copiii după cum vedem la alții. Câteodată e bine dar se poate întâmpla să fie și rău.

Și să devenim debusolați și lipsiți de consecvență.

Să schimbăm creșe, bone, școli de pe o zi pe alta, pentru că am văzut la alții, variante mai bune.

Ba îi dăm dulce, ba nu-i dăm, ba doarme singur, ba (trebuie să) împartă patul cu părinții, azi merge la grădinită germană, de mâine la Montessori.

Se întâmplă câteodată să fim orbiți de ce vedem la alții și nu ne gândim o clipă că nouă ni se potrivește abordarea respectivă. Pentru că noi vrem altceva, că suntem diferiți și că cel mai important de ținut minte, copiii noștri sunt diferiți.

Noi avem doar doi copii, crescuți de aceiași părinți, în același stil, și totuși ei sunt atât de diferiți. Și dacă ei doi nu seamănă unul cu altul, dar apoi ceilalți, născuți din mame atât de diferite.

Și la primul copil, vă spuneam eu cum de fiecare dată plecam de acasă cu el în capul ușii, făcându-ne, indiferent, pa-pa.

Nu ne ascundeam, nu ne furișam, pentru că era atât de ușor să nu o facem. Îl sunam din vacanță, el nu avea nicio treabă să sufere după noi. Nu a plâns la grădiniță, s-a acomodat cu bona din prima zi, a înțeles că acesta va fi programul de acum încolo.

Și poate alți părinți citind, se gândeau că undeva greșesc ei, că-și lasă copiii mereu plângând, la grădiniță sau acasă, că cei mici suferă când nu sunt cu ei.

Și acum, vă spun că în ceea ce-l privește pe al doilea copil, nici eu nu pot pleca de acasă condusă de el, până la ușă. Îi spun că plec, dar el nu e de acord, deși știe și înțelege că plec. Îi fac pa-pa și apoi mai stau 15 minute, să mă vadă acolo, în timp ce el se apucă de joacă. Și plec, în timp ce se joacă. Plânge când îl las la grădiniță și este foarte ”mămos”

Radu nu a fost niciodată afectuos, Tudor ne pupă și se lasă pupat de o sută de ori pe zi. Radu este arțăgos, Tudor este afectuos.

Deci repet, noi avem doar doi copii, crescuți de aceiași părinți, în același stil, și totuși ei sunt atât de diferiți. Și dacă ei doi nu seamănă unul cu altul și nu putem aplica același metode de parenting, dar apoi în cazul celorlalți copii, născuți din mame atât de diferite.

→Eu am povestit cum copiii mei dorm în camerele lor, cum noi doi avem nevoie și petrecem timp în doi, inclusiv niște vacanțe/ citybreakuri pe ici, pe colo

 Bineînțeles că mulți părinți nu rezonează cu acest ”stil” și este absolut firesc să fie așa. Atât timp cât ne respectăm unii pe alții. Și deși  eu cred că tocmai toate astea ne fac pe noi părinți mai buni, înțeleg perfect și pe deplin nevoia altor părinți de a nu se despărți de copiii lor mici.

→Eu am povestit cum am stat acasă doi ani la fiecare copil și în continuare 🙂 Aceasta a fost alegerea mea dar asta nu înseamnă că nu înțeleg dorința sau nevoia altor mame de a se întoarce la muncă după 2 sau 3 luni.

Pentru că nu ar trebui să judecăm niciodată după propriile noastre valori și ar trebui să nu uităm niciodată că ”noi nu vedem lucrurile așa cum sunt ele, ci așa cum suntem noi” (anais nan)

→Asta ar trebui să nu uităm noi- că ce a funcționat într-un caz este foarte posibil să nu funcționeze, în alt caz.

→Ar trebui să nu mai fim atât de vehemenți și intransigenți.

→Ar trebui să nu ne mai impunem părerea cu orice preț.

→Ar trebui să nu mai fim atât de rigizi.

→Ar trebuie să nu-i mai presăm pe alții să-și crească copiii, după cum îi creștem noi!

Este mai mult decât minunat și benefic pentru toată lumea să ne povestim experiențele personale, desigur (eu sunt prima care recunoaște că, citind experiențele altora, mi-am luat cele mai valoroase informații și recomandări), să ne inspirăm din ele, să ne identificăm sau nu cu ele, dar să nu le considerăm sfaturi universal valabile.

Și cel mai important, ar trebui să nu ne pierdem niciodată:

Identitatea

Empatia

Bunul simț

Compasiunea

Echilibrul

Simțul realității


Sursa foto: Photo by Ashley Jurius on Unsplash

About the Author

Anca Arau
Author with 281 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives