Pe la sfârșitul lui mai, chiar în preajma zilei copilului, primesc de la afterschool-ul lui Radu, un e-mail de genul acesta (nu exact, evident), subiectul fiind organizarea unei tabere scurte, la munte.
Organizăm o super ieșire la munte. Celebrăm copilăria. Copiii vor petrece foarte mult timp în aer liber, amintindu-ne jocurile copilăriei. Vom sări coarda, vom alerga, ne vom juca de-a v-ați ascunselea, vom sări și ne vom întrece.
Frumos. Te cam convinge! Merită toți banii!
Oaaaau, vor sări coarda? Vor alerga? Se vor ascunde? Mamă, ce distracție.
Ce lucruri grozave, îți spui. Ia să-l trimit și eu.
E, poate, cam scump weekendul la munte, dar vor juca prinselea, îți dai seama? Merită banii!
Și, în timp ce citeam e-mailul, am devenit chiar și mega entuziasmată că s-a ivit așa o șansă. Că vor celebra copilăria. Copilăria noastră, adică.
Îmi închipui cum ar fi reacționat părinții noștri, dacă ar fi aflat că în tabăra în care urma să plecăm, toată ziua vom juca prinselea și ascunselea.
Ar fi zis probabil că sunt șarlatani organizatorii că le cer bani pentru niște lucruri atât de banale. Păi numai pentru asta îi trimitem pe stradă, la joacă, nu în tabără.
Cam cum ar reacționa părinții de azi, dacă li s-ar spune că în tabără, copiii vor învăța cum să atingă nivelul 4 la Fortnite.
Eeeeei, dar acum, tocmai aceste lucruri banale, care erau la ordinea zilei, adică, sunt cele mai grozave lucruri care li se pot întâmpla copiilor noștri.
Atât de mult s-au schimbat timpurile și vremurile. Și s-au schimbat cu bune și cu rele.
Acum este un lucru extraordinar ca un copil să fie julit în genunchi. Suntem atât de mândri de el, dacă reușește această performanță, de simțim nevoia să le arătăm și povestim și altora.
Care ne răspund, pe un ton apreciativ.
Bravo! Asta da copilărie.
Le pozăm genunchii juliți și îi păstrăm amintire că am fost părinți buni vara asta. Copiii noștri s-au julit în genunchi. Am reușit.
Unghiile cu pământ sub ele de atâta joacă sunt de asemenea motiv de mândrie printre părinți.
Atât de rare au devenit banalele julituri și unghii negre cu pământ sub ele, printre copiii noștri încât au devenit întâmplări și mai ales caracteristici extraordinare. Ceva ieșit din comun. Simțim nevoia să le împărtășim și și altora că ai noștri copii au genunchii juliți vara.
Și dacă cumva, pe lângă genunchii ferfeliță, mai vedem și unghii negre cu pământ sub ele de atâta joacă, simțim cum ne explodează inima-n piept, nu altceva.
Vă imaginați discuția asta, în copilăria noastră?
Să se ducă mama la muncă și la întrebarea ”Și ce-ți mai face copilul?” să răspundă entuziasmată:
S-a julit în genunchi! Yeeeei!
Un răspuns care acum aduce laude și admirație, atunci ar fi trezit un cel mult:
Așa, și? Normal, că doar e copil!
Atât de mult s-au schimbat timpurile și vremurile și fie roata și pătrată, parcă tot ne dorim să se întoarcă și ea, odată. În vacanțe, măcar.
Ca să vadă și copiii noștri ce copilărie frumoasă am avut și câte eforturi facem, ca să aibă și ei parte măcar de o fărâmă din copilăria de atunci. Și nu ne iese mereu că n-avem cum, unde și cu cine.
Am mai zis.
Atât de mult s-au schimbat timpurile și vremurile și fie roata și pătrată, parcă tot ne dorim să se întoarcă și ea odată. Vara.
Sursa foto: Arhiva personală
Anca Arau
Leave a Comment