Îl mai știți pe Ionel? Cel mai obraznic, neascultător, răsfățat, prost crescut și arogant băiețel din copilăria noastră?
Vă amintiți, desigur, cum în cadrul unei vizite, printr-o succesiune de evenimente, ne este dezvăluită lipsa lui de educație.
Și învățam noi, cum el este foarte needucat, pentru că îl tutuiește pe musafir și mănâncă dulceață direct din borcan, bate toba, atacă cu sabia, se joacă cu mingea în casă, toarnă musafirului dulceață în șoșoni.
Asta era atunci.
Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat/ Anii au trecut in zbor si lumea le-a uitat.
Acum, nu i-am mai atribui lui Ionel Popescu atâtea adjective care de care mai needucate, doar pentru că vorbește oamenilor mari ”la per tu” sau că mănâncă dulceața direct din borcan ori că se joacă cu mingea în casă – fiecare are, mai mult sau mai puțin un Ionel de acesta pe acasă:)
Pe vremea acelei ”vizite”, comportamentul lui Ionel era foarte ieșit din tipare, pentru că virtutea cea mai mare a unui copil era smerenia și cumințenia. A vorbi neîntrebat era considerată culmea obrăzniciei, a tutui un adult era inaceptabil, a fi curios sau inventiv era nepoliticos.
Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat/ Anii au trecut in zbor si lumea le-a uitat.
Ionel era atunci considerat un mic tiran și foarte obraznic și ar fi considerat, cu siguranță neastâmpărat și needucat și în zilele noastre.
Am învățat că se purta atât de necuviincios pentru că era răzgâiat și răsfățat. Astăzi am zice că acest comportant arată o frustrare și o suferință a copilului, că nu e vina lui că se poartă așa.
Și atunci și acum, suntem de acord că ”mama e de vină”. Numai că astăzi nu am mai învinovăți-o pe mamă pentru că nu îi ”arde două palme după cap” ci pentru că nu îi explică de ce are un comportament necuviincios și nu îi setează niște limite.
Doamna Popescu
Ionel Popescu nu știu dacă mai există, în sensul de comportament atât de condamnabil, dar doamna Popescu există, cu siguranță. M-am întâlnit eu cu ea, de mai multe ori.
Numai că doamna Popescu de astăzi, s-a informat și știe și a citit și a înțeles că nu trebuie să ne dorim un copil cuminte. Psihologii și experții în domeniu au explicat corect, justificat și la obiect că un copil ”forțat” să fie tot timpul cuminte este un copil înfrânat, care va crește cu stimă de sine scăzută.
Doamna Popescu a luat această informație înțeleasă pe jumate și s-a hotărât. Ea va crește un copil liber. Copilul ei nu va primi ”nu” și ”nu ai voie” pentru că îi dăunează dezvoltării ulterioare, respectiv va ajunge un adult frustrat.
Numai că doamna Popescu s-a oprit la jumătate cu studiul și informația. A omis partea în care e musai să-i stabilească copilului niște limite. Liber nu înseamnă evident, lăsat de capul lui, ci ca al nostru copil să înțeleagă regulile care ”i se impun” și să le respecte în consecință.
A crește un copil liber înseamnă a nu-i frânge aripile în zbor, a-l respecta, a-i cultiva curiozitatea și a-i încuraja inițiativa, nu a-l lăsa să facă ce vrea el. Copiii au nevoie de direcție, iar direcția se trasează și cu ‘da’ și cu ‘nu’, nu numai cu ‘cum vrei tu’
Și nu i-aș fi alocat un articol întreg doamnei Popescu, dacă nu m-aș fi întânit cu dumneaei, duminica trecută, în mall, la fântâna arteziană. Eram cu Tudor, el ținea în mână un șarpe din acela de cauciuc și privea fânâna arteziană. În timp ce el se uita la fântână, un copil de vreo 4-5 ani, trece pe lângă Tudor și îi ia șarpele din mână. Tudor se semi-supără, dar nu asta e ideea.
Și tatăl copilului, 5 secunde, mai târziu exclamă:
David, nu e voie să faci așa, tati! Nu e jucăria ta!
Iar răspunsul mamei, către tată, că aici, vroiam să ajung este
Ești culmea! Nu îi spune că nu are voie. Este o jucărie, e normal să fie curios. Băiețelul nici nu s-a supărat.
Eram pe picior de plecare, așa că ne trebuia repede jucăria înapoi. Daaar, nu am putut să o recuperăm muuulte, muulte minute bune. David o voia și el, mama îl convingea să i-o dea înapoi băiețelului, care deja începea să-și piardă răbdarea. Iar mama băiețelului, respectiv subsemnata chiar se grăbea.
David nu voia, Tudor a început să mârâie și urma să o dea în plâns serios. L-am rugat pe David, cu ochii la mama lui, să ne dea jucăria ca să putem pleca.
Dar, mama lui îl tot ruga, el nu voia, ea îi promitea că ii cumpără alta, el nu ceda (era cu siguranță obosit).
Și atunci, mi-a fost clar și cunoscut oarecum discursul și lăudabilă răbdarea și stăruința mamei: nu voia să îi creeze frustrări copilului ei.
Minunat! Numai că în tot demersul ăsta, ca la carte, a uitat ceva: că bunul simț nu se învață ci se transmite prin puterea exemplului. O ajunge David un adult nefrustrat, dar la partea de bun simț și empatie s-ar putea să aibă ceva de furcă. Era evident discomfortul copilului meu și graba mea.
Am luat jucăria. Ambii copii supărați. Iar în mașină, m-am gândit ce aș fi vrut să îi zic doamnei Popescu de la mall.
Aș fi vrut să îi zic că, atât timp cât copilul ei trăiește în societate, trebuie și el, ca parte a societății, așa mic cum este să înțeleagă regulile după care funcționează societatea, să și le asume și să le respecte. Iar când se poartă necuviincios să i se atragă atenția. Cred că putem cădea de acord că a smulge o jucărie din mâna altui copil este un comportament necuviincios.
Aș fi vrut să îi mai zic că un copil de 2-3-4-5 ani, trebuie să știe să facă diferența între ‘la mine acasă’, ‘la tine acasă’, ‘în supermarket’ ‘la grădiniță’ ‘la restaurant’ sau ‘la locul de joacă’
Poate v-ați întâlnit și voi cu doamna Popescu.
Sursa foto: Shutterstock
Anca Arau
2 Comments