Nervi, bucurie, țipete, râsete, acuze- toate în decursul unei ore

Dacă tot ce scriu sunt experiențe personale, voiam să vă spun că s-ar putea ca în următoarea perioadă (de 12 ani:)) să alterneze relatările despre copil haios, drăgălaș și perfect smotocibil cum este Tudor în această perioadă și…Radu.

Radu are 6 ani de-abia, dar este mult, mult, mult mai apoape de ce înseamnă un preadolescent decât de înseamnă un copil de 5 ani.

Calenderistic a trecut 1 an de când era copil mic dar psihologic mi se pare că au trecut 10.

Pentru început, reiterez faptul că Radu este un copil extraordinar Chiar este un copil tare bun, adică. Este matur și înțelegător. Ascultător. Simpatic.

Noi, părinții lor suntem prezenți, disponibili, răbdători, calmi, blânzi, implicați. Nu zic că așa suntem cu adevărat, ci că aceasta e realitatea pe care o percep eu.

Crizele de supărare ale lui Tudor (2 ani) știm să le gestionăm atât de bine- plânge, țipă și este nervos, dar cum îi propun să punem o mașină la spălat, se luminează brusc. Îi distragi atenția ușor cu un mango sau cu multe gâdilături.

Eeee, la 6 ani, nu mai este atât de simplu. Crizele de nervi sunt inexplicabile. Iar reacțiile lui Radu exagerate. 

Marți.

Îl iau de la grădiniță. Toate bune, îmi povestește ce-a făcut, ce planuri are pentru seară, ce vrea să mănânce etc.

Ajungem acasă. Se descalță. Se spală. Se schimbă.

Îl întreb dacă putem să-i dăm laptele lui din pachetul de la grădiniță, bonei. Cum facem mereu, căci el nu a mai băut lapte deloc de când avea 18 luni.

Nuuuu!!!!!

Păi tu oricum nu bei.

Și de aici scandalul. Plânsete, țipete, uși trântite. Că sunt mincinoasă. Că el vrea să vadă cum este.

Deci vreo 30 minute de scandal.

După, devine senin. Facem pâine. Este chiar vesel. Pentru 10 minute. Se supără pentru că sunt 9 pași de efectuat: pus apă, pus faină, drojdie șamd. Ei execută pe rând. Dar Tudor a îndeplinit 5 pași, iar el doar 4. Deci motiv de supărare.

Îi trece. Dar ne spune pe un ton amenințător și ridicat că el dă drumul la mașină pentru că Tudor a pus ultimul sarea.

Dăm drumul la mașina de pâine. Radu se joacă. Senin.

Și apoi, iar se supără. Pe mine. Pe Tudor. Devine chiar nerespectuos. Și ne spune iar că asta e cea mai urâtă zi din viața lui.

Și în acele momente, când se comportă necivilizat, îmi vine, instinctiv să îi răspund cu aceeași monendă. Furios și isteric. (reacția mea instinctivă 1)

Dar, știți ce am observat eu? Că asta ar fi cea mai mare greșeală 🙂

Dacă țip la el când este furios, nu fac decât să îi accentuez criza de furie. Care nu are rațiuni logice, evident. Pun paie pe foc, mai pe românește. Dacă rămân calmă sunt șanse mari să se calmeze și el.

Apoi, următoare reacția care mi-ar veni ar fi să mă victimizez și să zic și eu ca Dna Popescu, lui Ionel: ”Dar vrei să moară mama de supărare?!” (reacția mea instinctivă 2)

Numai că nici varianta asta nu ar avea succesul scontat. Căci a apela la latura emoțională acum când nici el nu-și explică reacțiile lui este total inutil. Și mai mult încurcă decât descurcă situația, zic.

Ce-mi trece prin cap ar fi să îl pun să-mi explice logic motivele pentru care este supărat. Dar iar e greșit. Cum să mă aștept ca un copil să-mi de argumente logice, în momentul în care el nu este rațional? E ca și cum ai insista să înțelegi de ce plînge o gravidă în hohote că a văzut un pui de rață. (reacția mea instinctivă 3)

Apoi, desigur că dacă el trîntește ușa în urma lui, îmi vine să mă duc la el în cameră, să gesticulez aprig și să ies și eu trântind ușa (reacția mea instinctivă 4)

Dar apoi mă gândesc: Păi eu am pretenția și dorința ca el să-mi imite comportamentul. Dacă fac așa (și am făcut de multe ori, că oameni suntem:), el va înțelege că așa se gestionează o criză de nervi, dacă și mami face la fel.

Bun, deci analizând așa la rece situația zic că cel mai bine e să nu-mi pierd cumpătul. Să rămân calmă. Să nu negociez cu el oprirea crizei de furie. Să înțeleg că este o descărcare. Să nu o iau personal. Să fiu relaxată. Să nu acord așa mare importanță.

Buun, gata, fac așa.

Și ce credeți că îi zice Radu tatălui lui când ajunge acasă?

Că el a fost supărat și furios. Nu știe să zică motivul, dar oricum l-a enervat și mami. Care e fericită când el plânge. 

Deci, nu știu ce să zic 🙂

Totuși, aceasta cred că e calea, că apoi devine calm și simpatic, la loc. Până data viitoare:)

Aaaa, și comunicarea, comunicarea, comunicarea…după nervi și isterie. El apoi chiar e dispus să-și analizeze comportamentul, dar de obicei e mai dispus să discute cu celălat părinte decât cel care era de față.

Și se face iar simpatic.

Deci, să fim sănătoși, zic! Ce e val, ca valul trece!

Sursă foto titlu: Photo by Patrick Fore on Unsplash

About the Author

Anca Arau
Author with 193 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

2 Comments

  • Flori Doicescu June 11, 2018 11.56 am

    Ce bine ai descris totul. Exact asa se intampla si la noi. Din pacate, uneori nu imi iese partea cu calmul. Inca mai lucrez la asta. Scrii foarte fain. Multumesc

    Reply 
    • Anca Arau June 11, 2018 04.15 pm

      Mulțumesc 🙂 Ei, nici mie nu îmi iese aia cu calmul mereu, oameni suntem 😀

      Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives