Ce greu e să ai doi copii, zise unul dintre copii

-Mami, dar ce greu e să ai doi copii, zise Radu acum câteva zile, în timp ce construia pentru a doua oară un turn înalt din lego duplo.

-Aaaaa, nu mi se pare așa greu. Dar mulțumesc că te gândesți la mine. Ești un băiețel tare drăguț. Dar nu-ți face griji!

-Ceeee? E greu pentru mine asta ziceam. Că Tudor îmi strică toate jocurille.

-Dar chiar Radu, tu ai vrea să fii iar singurul copil?

-Nu.

Radu răspunde automat la toate întrebările astea, de asta îl suspectez că nu spune mereu adevărul.

-Tuudooor, pleacă de aici, poate strici ceva! Fac o gară!

– Lasă-l Radu și pe el să se uite..pentru el e foarte important să observe ce faci tu…mă simt datoare să intervin eu.

-Atât de important încât să-și strice auzul? sare ca ars Radu

-Și mă bagă în ceață: Ce treabă are auzul, Radu?

Păi ne zice Radu acum:

-Dacă-mi strică ceva o să plâng atât de tare, încât o să surzească!

Și se ceartă des. Și Radu este mai mult înțelegător decât căpos. Și renunță de multe ori la jucăria lui ca ”să scăpăm” de Tudor. Tudor vrea să facă ce face Radu. Noi apelăm la înțelegerea lui Radu și de multe ori îi privesc cum se joacă așa de frumos împreună.

În timp ce Radu si Tudor se joacă cu avioanele și de-a aeroportul, eu întreb:

-Ce vreți să vă faceți când o să fiți mari?, urmând în mintea mea ca Radu să răspundă “Eu aviator, Tudor însoțitor de bord”, ca de obicei. 

Radu, precipitat si nervos îmi răspunde:

– Ce se face Tudor? Care toată ziua îmi fură piesele de lego și avioanele? HOȚ se face! HOOOOȚ!

Iar eu, pentru că Tudor ăsta nu mă lasă niciodată să fac nimic, mă fac LENEȘ. LE-NES!

Deci am lămurit-o un hoț și-un leneș. Visul oricărei mame de doi 🙂

În continuare, îl întreb iar pe Radu dacă vrea să fie iar copil unic. O întrebare fără rost dacă stau să mă gândesc, că nu e ca și cum s-ar putea. Dar să știu. El tot timpul răspunde ”pollitically correct” la întrebările astea ”îmi place de Tudor”, ”o să fim prieteni toată viața”, ”îmi place mai mult acum că am frate”, ”este simpatic”, ”mă enervează că-mi strică joaca dar tot îmi place mai mult cu el”.

-Mami, de-abia aștept să se nască bebelușul, ne spunea Radu în ultimele săptămâni de sarcină..

-Ce frumos Radu!! Dar de ce vrei tu cel mai mult să se nască?

-Păi ca să îl arunc pe bebe în apă cu totul, ne răspunde pe cel mai firesc ton..

-Cum Radu? De ce să-l arunci pe bebeluș în apă? mă impacientez eu. 

Păi, maaaami, ca să îl fac SUBMARIN!

Submarin nu l-a făcut că nu l-a lăsat fra’su. Dar în timp ce Radu stă liniștit la el în cameră, Tudor îl trosnește cu un tac de mini-biliard exact în moalele capului. La propiu. Radu se abține să nu-l lovească înapoi tare. Câteodată îi iese, câteodată nu.

-Ai văzut mami, ce îi plac lui Tudor, luptele?

-Am văzut! Vezi ce noroc că ai un frățior? Faceți tot timpul lupte! Ce te făceai tu cu o surioară? Cum te jucai cu ea?

-Ooohooo, păi o băteeeeeaamm!

-Păi da, Radu, dar fetițelor nu le plac luptele…
-Păăăi nuuu! O băteam eu mult ca să o antrenez, maaami!!! Și după aia făceam lupte amândoi!

Ce greu e să ai doi copii, spuse Radu. Ce greu e pentru el, completează. Că îi strică joaca. Că el trebuie să cedeze mai des. Că el este mare și matur și noi uităm că și el este copil.

Și apoi ne amintește el (tot el) de ce are și el nevoie.

Nevoia lui este să fie și Tudor mustrat. Și certat. Și apostrofat de câte ori îl neîndreptățește pe Radu. Pentru că și el are atata nevoie să-i ținem partea. Să nu mai apelăm de fiecare dată la înțelegerea lui. Mi s-a părut corect.

E tot ce are nevoie și mi-a zis cu gura lui. 

-Mami, dar noi ce făceam când nu era Tudor. Eu nu pot să-mi amintesc.

Nici eu nu pot să-mi amintesc deloc ca să fiu sinceră. 

Am impresia că am fost dintotdeauna patru. Când greu, când ușor, când obositor, când distractiv. Când cu suișuri, când cu coborâșuri. Dar e clar, noi am fost dintodeauna patru. Chiar și atunci când eram trei, cred.