Fiecare dintre noi are, desigur, o zonă de confort. Ceva ce îi face plăcere să facă, un loc iubit unde revine cu drag, o cafea, o cină cu prietenii sau pentru cei mai mulți dintre noi ACASĂ, pur și simplu.
Când ne e greu și suntem supărați și obosiți așa exclamăm- vreau să ajung o dată acasă. Acolo este bine, cald, ne simțim în siguranță, iubiți și protejați.
Așa e pentru mine. Zona mea de bine este acasă.
Și povesteam mai demult despre zona de confort și bine a lui Tudor. Și spuneam atunci că activitatea care îi dă cea mai mare siguranță și stare de bine este..gătitul.
Când suntem plecați undeva și îi este dor de acasă, nu spune că de abia așteaptă să se întoarcă acasă, să doarmă în patul lui, să se joace cu jucăriile lui ci că vrea să ajungă acasă ca să facem pâine.
Când îi este greu din diverse motive, își recapătă toată buna dispoziție gâtind brioșe sau tarte sau înghețată sau torturi sau orice.
Pe acest principiu, ieri am făcut tartă cu piersici, alaltăieri tartă cu căpșuni, acum 3 zile brioșe și tot așa.
Aseară la cină, mi-a cerut ardei.
I-am dat un ardei întreg și de la cei 3 ani și jumătate înălțime, îmi zice:
Dar nu așa întreg, mami! Taie-mi-l ROZETE!
Până să zâmbesc eu cu toată gura, P. m-a întrebat foarte serios:
Rozete? Adică ce vrea?
Ei, nici ea nu prea știu, dar cred că rondele! Specialiștii culinari așa vorbesc! :))
Îi place să se uite la emisiuni culinare, da!
Când vrea să mănânce ciocolată de exemplu, dar nu se aruncă să ceară direct, discuția decurge așa
Maaaami, dar după masă, mănânc desert?
Sigur!
Ce desert?
Păăăi, căpșuni?
Nu, mami, eu vreau ceva FERM!
Mere?
Am zis ferm, ceva ferm vreau! Ca o cremă de mascarpone dar mai fermă. Ciocolată, adică, că ea e fermă!
Și, într-una dintre aceste zile, în timp ce-l urmăream de la distanța cum bate cu mixerul ouăle spumă și apoi adaugă 2 linguri de zahăr, niște făină, lapte și esențe, mă gândeam:
”ia uite, măi, ce bucuros este când gătește”
Am oprit mixerul și așa cum s-a priceput, a umplut, cu o lingură de înghețată, tava de brioșe. Le-a și colorat cu niște colorant alimentar, achiziționat în scop de slime.
Și uitându-mă eu așa la el ce bine se simte în bucătărie, ce activitate plăcută pentru el, mi-am răspuns întrebării primite:
Dar de ce nu-l înscrii la un curs de gătit?
Păi ce să zic? Că l-am înscris, găsisem locația perfectă, aproape de casă adică, ora foarte bună, atelierul părea de interes: PopSticks/ Acadele, deci părea o ofertă de nerefuzat.
Și, după ce am rezervat loc, am anulat :))
M-am gândit….Atelier de gătit?
Lui îi place să ”bucătărească” pentru că este o activitate pe care o facem împreună! Că este timpul nostru-n doi! Că dacă l-aș trimite să gătească cu vecina de la 5, sigur nu ar găsi nicio plăcere în această activitate!
Este starea lui de bine și nu are nevoie de un atelier de gătit ca să se distreze, ci de mine sau tatăl lui, acolo, cu el în bucătărie.
Să ne minunăm de el, să râdem, să ne servească și să gustăm ce a preparat el. Și apoi iar să-l lăudam și să ne minunăm.
Că așa nepricepuți cum suntem în ale bucătăriei, suntem perfect capabili și noi să urmărim o reteță și să ”încorporăm ingrediente”, vorba lui Tudor.
Adică de exemplu la cursuri de înot l-aș duce că e ceva ce trebuie să învețe și alții știu mai bine decât noi să-l învețe, dar la gătit? Doar nu-mi doresc să fie, la 4 ani, bucătarul familiei.
El ne vrea pe noi.
Acum câteva zile, l-am anunțat că ”diseară eu ies în oraș”
Eu o să fac vafe cu tati, a zis el.
A ajuns acasă P. s-au apucat de waffles, le-au ieșit cam așa :))
Dar scopul fusese atins, că el nu vrea să gătească de foame, ei s-au simțit bine împreună. Iar a doua zi, serios, îmi zice:
Mami, trebuie să-l învățăm și pe tati să gătească. Deloc nu știe!
Sunt sigură că acest gătit este ”binele lui” pentru că îl face cu noi. Este zona lui de confort, pentru că este o activitate pe care o desfășurăm cu zâmbetul pe buze și liniștiți, împreună!
Și nu e vorba numai de cursuri de gătit.
Poate sunt eu mai ”sălbatică” dar m-aș gândi de 10 ori înainte să duc un copil mic, mic la tot felul de cursuri, activități, ateliere.
La fel, când Radu avea vreo 5 ani, ni se părea nouă că manifestă interes pentru șah.
Pfoa, gata, îl ducem la cursuri.
M-am liniștit imediat și cu asta.
Interesul și plăcerea lui deriva din faptul că era o activitate pe care o desfășura cu tatăl lui. Timpul lor. Fără mine, fără Tudor. Ei doi și tabla de șah.
O face și cursuri de șah în viața asta, nu știu, dar are tot timpul din lume pentru asta.
Adică, după ce de luni până vineri, îi vedem vreo 3 ore pe zi, că asta-i viața și ritmul ei, în weekend, când chiar avem timp să petrecem cu ei, să pierdem ziua, așteptându-ne copilul mic, pe o canapea, într-o sală de așteptare să termine cursul de gătit, de olărit, de șah, de gândire logică, de joacă, de creție, de experimente?
Mă scuzați, dar mi se pare un paradox!
Toate, dar absolut toate pot fi puse în scenă (pentru un copil de 3-4 ani) acasă, de părinții lui, în cadru restrâns și familiar.
Niciun curs din lumea asta nu cred că aduce mai multă bucurie copilului mic decât joaca și timpul petrecut cu părinții lui.
Anca Arau
2 Comments