Septembrie 1990- primul meu an de școală. Îmi amintesc ruscacul verde, mare și pătrat și mulțimea de copii din curtea școlii. Ciorapii albi trei-sferturi și pampoanele prinse-n părul meu scurt.
Am fluturat din ochi de două ori și m-am trezit ieri că frunzăresc online categoria ”Back To school” a unor site-uri vestimentare.
Septembrie 2018- primul an de școală al primului meu copil.
În septembrie 1990, l-am cunoscut și pe P., tatăl copilului meu. Făcea parte din clasa mea, cu toate că nu mi-l amintesc foarte bine până printr-a patra când am devenit prieteni. Și de atunci am amintiri cu el cât să umplu toate oceanele pământului. Și să-mi mai rămână și pentru vreo 3 mări, 5 râuri și 2 borcane. Ne-am văzut, exceptând niște vacanțe de vară din clasele primare, aproape zilnic. Am fost pe rând colegi, amici, prieteni, iubiți, logodnici, soț și soție, mamă și tată.
Nu cred să fi trecut mai mult de-un weekend din acel septembrie 1990 și totuși calendarul spune că sunt 28 de ani.
În acest septembrie, primul nostru copil va avea vârsta pe care o aveam noi, părinții lui, când ne-am cunoscut.
Prieteni de la 10 ani și împreună de la 19 ani, ne-am căsătorit în 2010.
Un strănut scurt mai târziu, ne-a găsit pe malul unei mări, construind castele de nisip cu 2 puști simpatici.
21 august 2018…va să zică 8 ani de căsnicie. Băi, băiatule, eu când auzeam că unii oameni sunt căsătoriți de 8 ani, mă gândeam serios ”Doamne, ce-or mai vorbi oamenii ăia?”
Uite că am ajuns și noi să fim căsătoriți de 8 ani, să fim împreună de 16 de ani și să ne cunoaștem de 28 și să ne fi rămas nediscutate catralione de lucruri importante sau neimportante.
”Roțile lui mă-nsoțesc,
Drumul ascultă de mine,
Trenul acesta-l iubesc,
Atunci cănd m-aduce la tine”
În aprilie 2011, țineam neîncrezătoare în mână un băț cu două liniuțe roz. Roz, culoarea care a făcut un bărbat fericit tare, pe loc.
Câteva ore mai târziu, întrebam un paznic de școala, unde este sala de înscrieri pentru clasa pregătitoare.
Pe 23 ianuarie 2012 se năștea ”cel mai iubit dintre pământeni” Perfect din cap până-n picioare. Un copil care nu a știut să fie bebeluș niciodată. Și-a ținut capul țeapăn din prima zi, a stat în fund la 5 luni, a făcut primii pași la 9, a alergat la 11 și rostea cuvinte la 12.
S-a născut cu o pată pe obraz. Semnul lui distinctiv.
Stați liniștit este un hemangiom benign. Maxim, maxim îi dispare până la 6-7 ani.
Auzi, 6-7 ani. Eu nici nu pot să-mi închipui cum e să ai copil de 7 ani. Cu ce ușurință vorbesc medicii ăștia. Ca și cum face 7 ani mâine.
Și așa a fost. A făcut 6 ani a doua zi după ce s-a născut.
Astăzi, doi puști nervoși se ceartă și se-mping în centrul Clujului. Se fugăresc. Ăl mai mare îl prinde de glugă pe cel mai mic, care urlă ca din gură de șarpe. Se scuipă. Simt că explodez. De nervi și oboseală că nu stau o clipă liniștiți.
Și apoi mă dau în pas înapoi și îi spun lui P. care scoatea aproape fum pe urechi:
Îți dai seama că peste 20 de ani când om reveni noi doi la Cluj și vom trece prin piața asta mare, în liniște de data asta, o să ni se deruleze în minte, cu drag, tot circul de azi? Și o să-i vedem mici și o să rememorăm acuși, cu zâmbetul pe buze, trântele lor?
Pff, 20 de ani..sănătoși să fim..
Și trenul acesta de viteză, pleacă în necunoscut, tot mai și tot mai departe.
Asta îmi doresc și eu cel mai tare să fim sănătoși să adunăm înc-un ocean cu amintiri și peste un weekend așa să scriu cum copilul primului meu copil se pregătește de școală.
Septembrie, 2048…
Leave a Comment